A fost şi 1 Decembrie

Pfoai, anul acesta 1 Decembrie a căzut destul de prost. Miercurea. Fix în mijlocul săptămânii. Nu-i bai, am mai avut o zi liberă, ploioasă şi cam rece, am arborat şi eu drapelul pe balcon. De ce? Când l-am pus nu ştiam.

 Acum dacă mă gândesc îmi dau seama că există situaţii, date în decursul unui an când "trebuie" să faci un lucru pentru că aşa impune datina, tradiţia. La Paşte ciocnim "oo" roşii, mergem la Înviere, la Crăciun deschidem cadouri şi împodobim bradul. De 1 Decembrie arborăm drapelul. Sau aşa ar "trebui". La TV nu m-am uitat, decât la "Lie to me", serialul cu Tim Roth, pe care vi-l recomand cu toată căldura de care ducem lipsă acum. Şi zic asta pentru că nu m-a interesat parada obişnuită de soldăţei zgribuliţi şi înaltele feţe politice care-şi fac prezenţa cu fiecare ocazie, doar ca să dea bine la CV.
Şi pentru că nu mă regăsesc în această zi naţională, consider că nu mă (ne) mai reprezintă. Nu este cu nimic diferită de o zi liberă de 1 mai, 1 ianuarie (mai puţin mahmureala, în fine) etc. Noi, ca popor avem stereotipuri cu privire la moldoveni, olteni, ardeleni, bănăţeni etc. Uneori sunt atât de pregnante în gândirea şi în viaţa noastră socială, că perturbă buna activitate a societăţii şi a individului. Din acest punct de vedere suntem un popor dezbinat, atât din acest punct de vedere al obârşiei cât şi la nivel individual, oltenii între ei, moldovenii între ei, ardelenii între ei. Nu ne mai interesează decât id-ul şi ego-ul. Superego-ul ne spune că este dezirabil să ne purtăm frumos unii cu alţii de aceea nu avem încă un război civil.
Şi când ziceam că 1 Decembrie nu ne mai reprezintă ca popor, mă gândeam că 1 Decembrie ne reprezintă ca aşezare geografică. Atunci a avut loc, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, atunci Transilvania a ales să se alipească teritorial la România. Basarabia şi Bucovina au ales ceva mai devreme, în februarie şi în noiembrie. Restul e istorie. De atunci au rămas, cu "mici" ajustări doar graniţele şi avântul patriotic (demagogia). Noi, românii, nu suntem un popor unit şi nici nu am fost vreodată, poate doar în faţa stihiilor, pentru că apa te ia pe sus şi nu discriminează. Inundaţiile nu ţin cont de mama din care te-ai născut.
La aceste gânduri îmi vin în minte două state care au alt fel de simbolism în zilele lor naţionale, o altă semnificaţie.
Franţa - 14 iulie, căderea Bastiliei, temniţa feudală, în care regele îşi arunca adversarii politici incomozi pe care nu-i putea elimina prin altfel de mijloace "ortodoxe". Un fel de Siberie a Franţei. A fost o victorie a poporului în faţa celor puţini, care nu le mai reprezentau interesele. Restul e istorie.
Statele Unite ale Americii - 4 iulie, declaraţia de independenţă. Momentul în care coloniile Angliei din Lumea Nouă s-au dezbărat de coroana britanică şi şi-au manifestat pentru prima dată identitatea. Normal, nici nu puteau să ţină sub control, un melanj de popoare, negri, puşcăriaşi, amerindieni. Identitatea câştigată astfel a trebuit să ocupe un teritoriu. Restul e istorie, la ei mai scurtă decât a noastră.
În ambele cazuri, poporul a avut mai întâi o identitate şi apoi un plan de acţiune şi reacţiune faţă de autorităţi.
Noi am avut mai întâi un teritoriu şi încă ne căutăm identitatea.